Alergand in goana prin viata intr-un marathon cu scopuri mercantile ,pe care nici macar nu
avem vreo garantie ca il vom castiga pe primele locuri….trecem cu totala
nepasare pe langa atatea lucruri presarate de-a lungul drumului , nedand
importanta decat sa obtinem cu orice pret ceea
ce NU avem si nerealizand ca ce AVEM este pretios pentru noi si sufletele noastre, pentru sensul adevarat si valoros al vietii care ne-a fost daruita.
Iesisem “in oras” , cu treaba…in NJ, aceasta expresie
nu este proprie cand locuiesti , ca mine, intr-o localitate mica si pitoreasca
inconjurata si presarata in multe locuri de verdele crud al primaverii si flori de toate culorile. Privirea mea a
fost atrasa de doi pomi infloriti , doua culori complet opuse, diferite . Un
roz intens si un alb imaculat. Erau amandoi pe o pajiste care apartine unei
biserici luterane. Loc de pace, loc de reculegere. Trec adesea pe acel drum, insa…azi abia am avut acea
revelatie a frumosului , nu am putut sa NU observ.
In loc sa conduc mai departe in mare graba, am
oprit-o. Mi-am dat jos din masina si cu o mare bucurie , incantare, am fotografiat
privelistea , fericita ca aveam de data asta celularul cu mine….pierdusem alte
ocazii asemanatoare ramanand cu un sentiment de amaraciune…
Aceste ocazii nu le avem mereu, dar
cand le observam , cand ne ies in cale, sa le dam atentie! Ne lumineaza si
incanta sufletul, ochii , ne dau o alta perspectiva asupra vietii. A fost ca o victorie, o izbanda , dar nu materiala ,
ci a sufletului…Si acum , ajunsa acasa , imi revine in minte scena, tabloul
minunat pe care am reusit si sa-l imortalizez. Si am pace acum, ce ma va hrani mult timp.
Sunt si alte ocazii pe care le neglijam, pur si
simplu le pierdem din vedere. Sa scriem un mesaj cald , cuiva
apropiat, sau sa le dam celor dragi un scurt telefon ca semn de atentie adevarata,
neconditionata….
Sa recunosc acum, vorbind despre acest aspect, ca Dumnezeu m-a
binecuvantat cu prietenii minunate. Eu , de felul meu sunt neatenta cu acest
lucru, dau vina pe lipsa de timp si multele sarcini de implinit zilnic. Dar ma
autoinsel. Cei dragi, de ce NU UITA? Sau de ce AU timp? Nu se supara niciodata ca
eu nu am dat mult timp semn de viata, pur si simplu se bucura sa ne auzim. Sa
aflam unii de ceilalti…Ma bucur DIN PLIN si eu. SI, atunci imi dau seama ca NU
E BINE ce fac.
Dumnezeu ne-a daruit multe bune si frumoase, ne daruieste in
continuare. Ce facem noi, cum raspundem? Uitam si sa-I multumim , cel mai adesea.
“Uităm gesturile frumoase făcute de alţii
pentru noi, dar nu le uităm pe cele urâte. Uităm să întindem o mână unui
suferind. Uităm să zâmbim, să privim cu duioşie, să mângâiem, să îmbrăţişăm.
Uităm să spunem „mulţumesc” „te rog” „iartă-mă” „te iubesc”. Uităm să renunţăm la
ură, la orgoliu, la invidie şi la toate sentimentele negative.”
Nu mai
stim sa traim cu adevarat , sa simtim ,
sa ne bucuram , sa gustam frumusetile vietii . Nu mai stim sa rostim intr-un
extaz “ DOAMNE, cat de minunat este ! Cat de BUN esti Tu cu noi!”
Nu am exagerat de fel ce am exprimat in scris ,
sunt constienta ca multi dintre oameni simt la fel. Dupa cele observate , si ani destui de viata petrecuti , cu bune si cu mai putin bune, as avea un sfat
, si-l dau din inima :
Sa stim si sa putem a ne opri LA TIMP din goana
vietii acesteia care tinde sa ne inghita cu totul si sa ucida ce este bun si
frumos in noi . La timp ca sa vedem ce ni s-a daruit , sa ne umplem sufletele
de energie luminoasa , de multumire pentru ce avem, de iubire pentru cei din
jurul nostru si mai ales, IUBIRE pentru Cel Care are grija celor pacatosi, asa
ca noi.
Primavara frumoasa !
Cris
